Dreptul la minijup!

Vestimentaţia femeii a evoluat foarte mult de-a lungul timpului, drept care tind să cred că am trecut de perioada în care era indecent dacă îţi dezgoleai gleznele în public. Unii ar zice că am ajuns chiar la cealaltă extremă, în aşa fel că aproape toate părţile anatomice sunt dezvăluite prin hainele secolului 21.

Părerea mea e că aveam de-a face cu o foarte mare diversitate: sunt femei care în ciuda trecerii timpului şi a temperaturii indecent de ridicată, poartă chiloţi până în gât , bluze până în gât (deşi sunt o minoritate) şi femei aproape făr’ de bluze, care fac o nesigură distincţia dintre topless şi idea de bluză. 

Problematica coboară şi la nivelul fustei. Nu o să înţeleg niciodată de ce neaparat lungimea fustei trebuie să fie considerată invers proporţională cu gradul de prosmicuitate.

Ieri în oraş, fusta mea a fost protagonista unei cerţi domestice. Eram la o terasă cu nişte prietene şi la masa de alături se afla un specimen de Cassanova ce ne contempla profund. Părea să sufere de o deshidratare profundă (cauzată probabil de prea multă salivaţie). Problema a apărut în momentul în care iubita specimenului l-a surprins pe acesta studiind intens calitatea materialului textil ce îmi acoperea coapsele (evident doar cu privirea). Ce-a urmat a fost “crimă şi pedeapsă.”

Am asistat iniţial amuzată la schimbul de replici ce oscila între declaraţiile de dragoste ale  “nesimţitului, afemeiatului, boului” de bărbat şi ale “dragei, unicei” femei, ea fiind “singura pentru care are ochi.” Cum am zis, totul era oarecum comic, asta până în momentul în care mi-am dat seama că jucam şi eu un rol în zbuciumul cuibului, sau cel puţin asta am crezut că trebuia să deduc din cuvintele: “de faţă cu mine te holbezi atîta la fusta panaramei!” iar el, ca un adevărat “gentleman” s-a apărat spunând în cele din urmă: “ce vrei să fac, dacă e aproape goală?!”

Singura modalitate în care am putut să obiectez a fost să mă ridic foarte civilizat şi să explic cuplului că doar fiindcă port o fustă cu un centimetru mai sus de jumătatea coapsei nu e un atribut suficient pentru a  mă califică drept “panaramă”, că dacă acesta ar fi criteriul, la fel ar trebui catalogate jumătate din femeile din ţară. Şi cât despre partea cu “holbatul,” nu văd de ce ar fi trebuit să fiu responsabilă de faptul că partenerul ei a fost atât de evident, căci din punctual meu de vedere o privire discretă face diferenţa dintre un bărbat şi un disperat.

Şi am plecat înainte ca minunatul cuplu să spună ceva sau să arunce cu ce ceva în mine. Deşi m-am simţit înjurată cu privirea. 

Ceea ce m-a deranjat în toată povestea asta e faptul că dreptul la individualitate, la modul în care decizi să te îmbraci nu îţi este respectat, ci criticat. Indiferent dacă lungimea fustei e până la glezne sau mult mai sus de acestea, limitele decenţei sunt subiective. Doar fiindcă alte femei nu s-ar simţi confortabil cu stilul meu vestimentar nu văd de ce ar trebui să fac concesii de dragul lor sau al societăţii.

Cât despre asocierea dintre caracter şi haine trebuie reamintit că nu haina îl face pe om. O femeie hiperdecent îmbrăcată ar putea avea lacune mult mai mari în privinţa aşa zisei moralităţi. În fond, aparenţele înşeală.

Prin urmare am decis în ciuda acestui incident, ca, atâta timp cât nu îmi atârnă nimic şi am un singur fund în loc de două să port haine decente cu tentă de exhibiţionism!